Anormal



Avea obiceiul să privească extrem de concentrat într-un punct minute în șir, nu-mi dădeam seama dacă asculta ceva, elabora o teorie sau era într-un laborios proces de analiză, era bun la asta. Urmau concluzii uluitoare pe care ți le spunea direct, fără să specifice drumul logic parcurs, dar făcea sens. Cumva, transfera un pachet de date odată cu concluziile scurte.

Practic, eu nu mă gândeam la nimic atunci când observam asta, dar invariabil îmi atrăgea și mie privirea un punct din spațiu, ca un magnet, si-l fixam până incepea să se descompună și mă absorbea; o stare plăcută, la care renunțam cu regret.

-Îți dai seama cum e o cameră care miroase a zambile?

Întrebarea asta bruscă m-a paralizat, nu reușeam deloc să-mi amintesc ce parfum au zambilele și nu prindeam rostul întrebării. N-aveam nimic, absolut nimic în minte și-am articulat niște sunete fără sens, în timp ce flori mici, albe, roz și violet se agitau în amintiri complet banale. Mă privea atât de atent, așteptând un răspuns, încât din ochi îi ieșea în raze albastrul ăla neverosimil și-mi intra în cap, dar dădea peste narcise, liliac, lăcrămioare, bulbi de lalele, ghiocei care ieșeau din zăpadă și brândușe, însă nici cel mai vag parfum pe care să-l asociez zambilelor. Chiar când nu mai suportam privirea aia serioasă, fluxul continuu de albastru intens mi-a revelat răspunsul și-am izbucnit ca un școlar:

-Ca ochii tăi!

“Dumnezeule, ce tâmpenie!” am gândit imediat. Apoi am repetat asta tare, de câteva ori, în timp ce o panică înfiorătoare punea stăpânire pe mine, sub expresia lui relaxată de surpriză.

Și-a aruncat brațele și m-a strâns atât de tare, încât mi-a pocnit o vertebră. Cu surprindere, am descoperit că mereu mă duruse locul ăla dar mi-am dat seama abia acum, când durerea a dispărut.

Era o situație foarte ciudată și eram amândoi complet zăpăciți. Ne-am așezat și n-am mai spus nimic, n-am mai vorbit niciodată despre asta.

De fiecare dată când îmi amintesc scena asta, simt că roșesc și spun iar “Dumnezeule, ce tâmpenie!” fără să am habar care e tâmpenia. Așa s-a întâmplat și acum. Cineva de lângă mine m-a bătut prietenește pe spate, solidar. Am revenit în prezent și m-am uitat la imaginile de la televizor, unde mulțimi de oameni apărau familia tradițională, căsătoria între femeie și bărbat. Am privit, în tăcere. Nu era nimic deosebit, erau doar niște oameni normali, cu nimic deosebiți de toți ceilalți oameni.

Un zâmbet albastru a traversat un continent când am încremenit cu ceașca de cafea în aer.

La naiba! am îngăimat stins, de uluire.


Orzoaica, râsul mânzesc şi Olivia Steer



220px-aztlan_codex_boturini

Începem cu începutul, aşa cum e în general recomandat, dar şi pentru că începutul cu sfârşitul e o caracteristică întâlnită numai în filmele bune, aşa zisele blockbusters, care conving oamenii singuri sau pe săraci că sunt speciali şi au un destin de cinci stele, cu condiţia să traverseze podişul Tibet şi o junglă amazoniană. După care vor câştiga la Loto.

Succint din wikipedia, “orzoaica (Hordeum distichon) este o specie de orz al cărei spic este format numai din două rânduri de boabe, mai bogate în amidon decât ale orzului și folosite la fabricarea berii. Orzoaica pentru bere se recoltează obligatoriu la umiditatea boabelor sub 14%, când conținutul în extractive neazotatate este cel mai ridicat, iar boabele posedă o energie de germinație mai mare. Produce 4 – 8 t/ha.” Un search rapid m-a convins că are chiar mai multe proprietăţi benefice decât mi-aş fi imaginat, aşa că mi-a întărit convingerea că e parte esenţială a modului de viaţă sănătos al Oliviei.

Despre râsul mânzesc nu am găsit referinţe in wikipedia, dar sunt o mulţime în trilogia Fraţii Jderi şi în romanul în două volume Moromeţii, care au fost studiate pentru bacalaureat, în toate emisiunile tv de la noi şi la vânzătorii online de produse de slăbit în timp record, chiar în timp ce balotezi juma’ de porc rotisat cu pâine de la vatră şi bei vin de ţară cu ulciorul. Adică mănânci sănătos şi bei la fel.

Chiar dacă m-am lungit cu introducerea, era necesar, dat fiind că urmează partea delicată, pentru care sunt necesare două pensete şi exerciţiu îndelungat cu manevrarea ouălor. Pentru că urmează să păşim timid într-un nou ev al medicinii, descoperit de gingaşa făptură care poartă numele predestinat Steer. Olivia Steer.

În marea ei modestie, aşa cum sunt toţi corifeii, nici măcar nu îşi asumă această uriaşă revelaţie, ci o pune pe seama unui studiu, publicat într-un jurnal medical oarecare din America. Care i-a fost adus sub ochi de către chiar destinul ei special cu ochelari speciali, altminteri nimeni nu ar fi remarcat informaţia bine ascunsă printre rândurile voit plictisitoare ale articolului. Olivia a clipit des sub povara surprizei şi a dozei şoc de orzoaică, chackra i-a strănutat productiv şi s-a desfundat rămânând complet curată şi uscată. O transă imposibil de redat în cuvinte a pus stăpânire pe mâinile ei şi pe laptop. În următoarea oră, sub puterea transei induse de orzoaică, a tăiat din articolul ştiinţific toate informaţiile de umplutură şi a demascat cea mai diabolică făcătură a industriei medicale şi farmaceutice mondiale: cancerul mamar în formă incipientă nu există. El există numai direct în formă avansată. Forma incipientă, care de fapt nici nu este cancer, devine cancer numai dacă faci mamografie şi o stârneşti. Pentru că forma incipientă dispare de la sine, dacă nu o bagi în seamă.

O să vă întrebaţi: bine, dar cum ajunge un cancer să fie avansat dacă n-a fost incipient mai întâi? Cu toată jena, trebuie să vă spun că se pare că nici cancerul avansat nu există, de fapt există o formă agresivă, dar ea trece în şase ani, de la sine, dacă nu muriţi din alte cauze sau pretexte pentru care apelaţi la medici. Olivia a descoperit că scopul medicilor este doar să facă duble masectomii şi tratamente scumpe ca să vă ia banii. Şi că, de fapt, sunteţi doar nişte isterice. Mai clar de-atât n-am cum să vă spun: nu mai fiţi isterice, că din asta se poate muri!

Eu deja m-am convins de proprietăţile curative ale orzoaicei, la terasa din capătul străzii. Ca de obicei, explicaţia e la îndemâna noastră, numai că noi n-avem ochi să o vedem. Şi mai şi râdem mânzeşte!


Nişte dobitoci



108224-Marvel_Comics-Leonardo_da_Vinci-Spider-Man-Vitruvian_Man.jpg

Zic şi eu să beau o cafea înainte să mă culc înapoi, că am dormit doar două ore. Genul ăsta de cafea se bea total relaxat, cu picioarele pe balustrada balconului şi un laptop în braţe. Ziua începe frumos, păsărelele-s isterice, soarele îmi incălzeşte tălpile şi-mi bate-n ochi, ochelarii de soare sunt prea departe, o dubă albă trece în viteză şi-mi bagă praf în cafea şi scutură câteva frunze galbene.

Trec în revistă peisaje, copii, abdomene, dau like la nişte descoperiri revoluţionare şi la un câine mai deştept decât unii pe care îi ştiu eu, înjur în gând nişte paţachine din politică.

Si dau de asta: topul ruşinii sursa Digi24.

Deja ignor cartoful înfipt în Piaţa Revoluţiei dar tot mă minunez ce face seceta din om, recte Traian cu lupoaica în braţe.

Totuşi, să facem un exerciţiu de imaginaţie şi să încercăm o vizualizare a expresiilor de pe chipurile celor prezenţi la inaugurarea oficială a monumentelor din link şi să studiem câteva reacţii ale locuitorilor:

Păi așa, dacă mă uit, în prima fază la ea mi-ar transmite că a venit un extraterestru și a răpit pe cineva…altă planetă. Urât în comparație cu nivelul socio-cultural al acestei piețe, ca și cum ai lua un OZN și l-ai pune în mijlocul ei”, spune un trecător.

Nu știu ce reprezintă statuia…ce reprezintă… un soldat..?”, se întreabă un altul.

Cred că e nereușită, pentru că nu-mi dau seama ce reprezintă. (Reporter: Ce mesaj vă transmite așa când vă uitați prima oară la ea?) Kitsch!”, este de părere un al treilea.

Despre cloșca cu pui din metal care păzesc intrarea în Parcul Copiilor din Timișoara:

„N-au aspect, doar așezare, așa ca aspect sunt doar niște mingi de fier”, constată un timișorean

Personal, regret că nu a imortalizat cineva confuzia şi năuceala audienţei în momentul dezvelirii acestor opere. Eu am râs un sfert de oră când mi-am imaginat scena asta.

E clar că doar surpriza şi faptul că interviul urma să fie difuzat a menţinut nivelul exprimării în cote cu care noi nu mai suntem obişnuiţi, atunci când suntem loviţi de iniţiativele artistice şi socio-culturale ale edililor de la noi. Ăsta n-a fost un impediment pentru Nicolae Robu, primarul Timișoarei, care a explicat nonşalant:

„Păi ăia sunt niște dobitoci care au întocmit acel clasament, ce abilitare au ei, care își permit să treacă peste criticii de artă și să califice care sunt cele mai urâte statui ale lumii?”

Nişte nimeni, cum bine a zis şi Tăriceanu. Luaţi mă, proştilor, cultură!