Sextămâna



concert2

Mi se intâmplă adeseori ca duminica să am convingerea că e sâmbătă şi invers. Sau să realizez cu surprindere că deja e vineri, ori cu groază, că e de-abia joi.

În vacanţe, niciodată nu ştiam ce zi e. Şi nu numai eu eram aşa. Dacă într-un grup de zece apărea întrebarea “ce zi e azi?”, unul dintre noi se uita în telefon ca să afle răspunsul. Data era neinteresantă, dar asta  oricum apărea pe undeva, pe notele de plată cel mai adesea.

Însă, de departe, miercurea e cea mai urâtă zi, nimic nu e mai dezolant decât ziua de miercuri. Probabil în iad e tot timpul miercuri, cred că nu se poate născoci ceva mai chinuitor decât o nesfârşită miercuri. E ziua în plus. E furăciune pe faţă, optsprezece zile în plus pe an care ar trebui să fie libere.

 Chestia asta cu ciclul lunar de 28 de zile împărţite în pătrare care stau la baza măsurării timpului e total perimată. În primul rând, înainte nu era eficienţa de acum, ce să mai spun de volumul de muncă şi ritmul de viaţă. Atunci oamenii îşi luau felinarul cu ei la plimbare, umblau cu lumânări în buzunar şi fără excepţie, în fiecare noapte toţi vedeau fantome şi strigoi şi îşi baricadau casele cu scut de usturoi când era lună plină (să mă mai scutească poeţii cu odele lor despre luna plină, o vedeau numai prin găurile din acoperiş).

 E drept că a fost şi mai rău: în Romania, abia după Primul Război Mondial, în anul 1925, un decret regal stabilea obligativitatea juridică a zilei de repaus duminical. Jeez.

În ’90 s-a trecut la săptămâna de lucru de cinci zile. Dacă speranța de viață la naștere în 1900 era de doar 36 ani pe la noi şi s-a dublat progresiv în jumătate de secol, acum e de 75-80 de ani, cu zece ani mai mult decât cu un deceniu în urmă şi e în creştere, tinde spre 85-90 în vreo 10-15 ani.

Oricum sistemul medical a fost mereu la pământ, e clar că de la descoperirea penicilinei, la noi nu a mai apărut nimic care să influenţeze speranţa de viaţă din punctul ăsta de vedere. Aşa că eventualele argumente, pică.

Ar cam fi timpul să trecem la săptămâna calendaristică de 6 zile şi cea de lucru de 4 zile. Să scoatem ziua asta oribilă, miercurea, din calendar. Şi bineînţeles că nu s-ar mai chema săptămână, logic. Ar fi sextămână.


Advertisements

Je suis Jeanne D’Arc



   Joanna D

Azi mă duc să mă cert cu mârlanii care-mi fac proiectul şi se ocupă să ia avizul de la primărie. E inacceptabil să dureze atât de mult. Nu ştiu de ce a decis cineva că trebuiesc luni întregi pentru treaba asta. Poate în alte cazuri da, dar acum e ceva de-a dreptul banal.

    Îmi aştept rândul. Holul răsună de urletele de-a dreptul inumane ale femeii din biroul şefului. E clar că a cedat psihic, de fapt oricine ar fi innebunit din cauza abuzurilor descrise de ea şi eu sunt total de acord că realmente nu mai are altă soluţie decât actiunea pe cale legală. Durează de un sfert bun de oră şi pulsul meu e out of the blue, deja aud un zgomot de fond care creşte în intensitate. Cu toate astea nimeni nu dă atenţie incidentului, toţi cei din biroul alăturat lucrează concentraţi, sunt absorbiţi, transportaţi în alt univers. Par surzi. Absolut, dar absolut fucking incredibil! Simt că îmi plesnesc tâmplele dacă nu intru şi-l sugrum pe nemernic. Deodată se face linişte. Sper că nu am un atac cerebral şi e chiar linişte reală. L-am auzit pe individ după vreun minut, voia să pară calm dar era evident speriat şi încerca să negocieze. Apoi a vorbit cu cineva la telefon, cu un jurist cred. După nici cinci minute, în care s-a discutat pe un ton coborât şi n-am mai auzit ce vorbesc, deşi m-am străduit, femeia a ieşit, a traversat culoarul şi a plecat. Era congestionată şi părea năucită. 

   Dau să intru în biroul jigodiei, un pipernicit cu moacă insolentă care cere pumni în bot, dar pe lângă mine se strecoară rânjind cu un telefon în mână unul dintre ăia din biroul vecin, aşa că mă opresc în cadrul uşii.

-Boss, dai o bere pentru asta. Aproape m-am pişat pe mine de râs, neeeebună creatură, eu nu ştiu cum poţi să suporţi, câtă rabdare să ai, doamne, cu aşa ceva?

-Lasă, mă, e fată bună, ai văzut ce repede s-a liniştit în momentul în care a crezut că te dau afară şi o să-ţi plângă copilul de foame pe drumuri. A înmuiat-o gândul că-ţi pierzi servciul şi casa iar ea va fi responsabilă pentru asta. Are conştiinţă. 

-Da boss, eu înţeleg că la ea ţine mereu treaba asta cu aşa-zisul sindrom Jeanne D’Arc, că ea trebuie să se sacrifice şi să salveze pe cineva zilnic, da’ nu crezi totuşi că ne-a tâmpit pe toţi cu scandalurile astea absurde? Nu e om cu care să nu se certe, sindicalista ceauşistă a lu’ peşte prăjit, e definiţia isteriei. O fi ea cea mai veche aici, dar prea i s-a urcat la cap.

-Face treabă, e profi, e perfectă. Are şi ea traume, se descarcă. Ce, noi n-avem minusuri? Şi în plus, are mama complet paralizată şi cu o grămadă de boli. O îngrijeşte de opt ani. Ce să fac, să o dau afară numai pentru atât? Ba chiar o să fie protectoarea ta de acum, e tiparul ei.

-Pffff, nu boss, ziceam numai aşa, îmi pare rău c-am râs, ce căcat de viaţă! Cum să nu te scrânteşti? Dar îmi ies din minţi când cineva zbiară. Ok, o să reuşim să ne înţelegem cumva, nici n-am prea făcut mare lucru în privinţa asta.

     Am plecat, totuşi sunt şi ei nişte oameni iar legile, aşa cum or fi ele, trebuiesc respectate.


Simbiotul



SDL020953786_1381227466_image1-08069

       De mult timp am convingerea că-n mine doarme un monstru, care atunci când se trezeşte mă determină să fac lucruri nebuneşti. Mulţi ar fi îngrijoraţi, poate, de pornirile astea, s-ar ruşina şi ar avea mustrări de conştiinţă, s-ar corecta şi ar face schimbări radicale. Dar mie îmi produc o stare indescriptibilă de bucurie, simpla amintire îmi smulge un rânjet fericit şi mă binedispune. Şi asta încă din copilărie, cu timpul doar mi-am perfecţionat metoda, nici un moment nu m-am gândit să inhib entitatea asta şi niciodată n-am scăpat vreo ocazie să o las să se manifeste în toată splendoarea. Tentaţia e prea mare şi îmi place simbioza. Dacă nu a existat cu adevărat, acum există.

   Ce poate fi mai plăcut decât să-l priveşti cu consideraţie pe cel care încearcă să te aburească, neştiind ce-l aşteaptă? Să-l laşi să-şi facă ritualul solemn, să-i admiri gestica, argumentele, expresivitatea, momentul în care începe să folosească pluralul la persoana întâi, felul in care cu un fluturat de mâini şi voce tremurătoare şi adâncă dejoacă planurile malefice ale mulţimii cu elementele ei, ceilalţi, ăia şi să-i intăreşti convingerea că persuasiunea lui te-a subjugat? Ador oamenii ăştia, fără ei m-aş plictisi de moarte.

   Dar cel care ar face orice ca să te ajute, chiar să-ţi ţină laptopul cât mergi în echilibru pe coama acoperişului numai ca să-i arăţi că degeaba insistă intr-una că nu poti, deşi niciodată nu ţi-a trecut prin minte să faci asta? Aştia sunt favoriţii mei, în cazul lor chiar reuşesc să simt ceva regrete şi chiar devin o persoană profund morală şi empatică, cu criterii şi idealuri. Temporar.

   Apoi sunt simplii farsori care visează (sau au ghinionul) să-şi încerce măiestria pe spinarea unora cărora nimeni nu le-a pus capac şi în cazurile astea apar transformări absolut remarcabile ale lor. În oameni profund religioşi, cu viziuni şi tot tacâmul.

   Trebuie să mă gândesc la un nume potrivit pentru monstrul meu.


Sunday


  În mod normal trebuia să dorm de să sparg azi, aşa cum face orice om normal în zilele libere. În loc de asta, m-am trezit în timp ce picam dintr-un salt de panteră în mijlocul camerei, cu inima bubuind și simțurile ascuţite la maximum, gata să acţionez imediat ce mă lămuream în ce direcţie. Acţionatul s-a materializat prin aceea că am ţâşnit afară din casă in chiloţi, întrerupând din socializare două doamne pensionare cu un fel de pekinezi in braţe. Pe care i-au ridicat la unison şi mi-i arătau ca pe nişte trofee, chiar dacă nu păreau deloc spectaculoşi. Toţi cinci ne-am privit trei secunde în tacere, apoi am intrat în casă, fără să salut.

  Locuiesc de o lună într-o casă mică ce are intrarea direct din stradă. Şi de atunci, cam aşa mă trezesc in fiecare weekend. Cu mici variaţii, în funcţie de gabaritul maşinii care zguduie casa. Timp în care am descoperit că am o sănătate de invidiat, am scăpat şi de ultima urmă de pudoare şi mi-am băgat în cap că nu trebuie să închiriezi prima locuinţă care îţi place şi mai ales, niciodată după ce s-a întunecat. Acum o să-mi fac o cafea şi o să mă străduiesc să scap de senzaţia copleşitoare că e luni şi să intru în starea de duminică.


● Senatorul este un animal cu patru capete (de acuzare)


Fără buletin

—– Original Message —–
From: Marius
To: SUPC
Sent: Wednesday, October 09, 2013 2:58 AM
Subject: Denunt penal

(condificarea caracterelor: Unicode UTF-8)

Marius MISTREŢU (CNP-…)
730-0028 Hiroshima-shi
(cenzurat)
tel: +81-(cenzurat)

Stimaţi domni,

După cum probabil aţi aflat, solicitarea Parchetului de pe lîngă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (numit mai jos Parchetul) adresată Senatului, pentru ridicarea imunităţii parlamentare a senatorului Varujan VOSGANIAN, ce urmează a fi cercetat de DIICOT pentru mai multe delicte de gravitate mare, a primit un vot negativ în plen.
Vă propun să vedem natura votului din plen în cazul Vosganian:

Regulamentul Senatului, ce reia şi teze ale art. 72 din Constituţie, prevede:

Art.172.-(1) Senatorii se bucură de imunitate parlamentară pe toată durata exercitării mandatului.

(2) Imunitatea parlamentară are ca scop garantarea libertăţii de exprimare a senatorului şi protejarea acestuia împotriva urmăririlor judiciare represive, abuzive sau şicanatoare.

(3) Senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică

View original post 711 more words

Tatăl Nostru în “celtă”: presa română, între ignoranță agresivă și manipulare ieftină…


Cabal in Kabul

chamberlayne3_36188100

In cazul rugăciunii în “celtă” preluată de atâtea site-uri de informații, unele chiar mainstream, precum DigiNews, și devenită “virală” pe internet, avem de-a face cu nivelul cel mai de jos al informației: o incultură abisală atât din partea jurnaliștilor, cât și a publicului, combinată în cazul unora din cei dintâi cu un cinism total în privința veracității afirmațiilor pe care le difuzează.

Cât despre cei care au preluat această idioțenie fără să-și pună vreo întrebare logică, e vai de neuronul lor în stare liberă.

Despre ce e vorba? Un amator român descoperă o eroare amuzantă într-o culegere din 1715 a rugăciunii Tatăl Nostru în mai multe limbi, carte remarcată și de Hasdeu. Eroarea constă în aceea că editorii au confundat termenul Wallica (Welsh, limba celtă din Țara Galilor din Anglia) cu Wallachica (valaha, româna veche).

DGNews o dă:

Tatăl Nostru în limba celtă, asemănare izbitoare cu limba română

http://www.dcnews.ro/tatal-nostru-in-limba-celta-asemanare-izbitoare-cu-limba-romana_468573.html

View original post 1,260 more words