Visul lui Costi

---

 La colțul aleii mă ciocnesc de vecinul de la parter, Costi, care mormăia căutând ceva pe jos. În timp ce bâlbâiam o scuză, și-a tuflit o bască mizerabilă pe capul țuguiat, și a îndesat-o până la urechile clăpăuge și galbene ca niște lumânări. Are cele mai păroase urechi din univers, mereu mă abțin cu mare greutate să nu-l întreb de ce nu-și dă jos părul ăla de pe ele.

-Bună, vecine. De ce nu-ți razi părul ăla de pe urechi? Fă ceva, arăți ca o maimuță sclerozată și râioasă.

 Nu, bineînțeles că n-am spus asta, deși simt că înnebunesc dacă nu scot oful ăsta din mine.

 S-a ridicat brusc și a început să zornăie încruntat niște metale în buzunarul adânc, undeva aproape în dreptul genunchiului. Pantalonii sunt cu vreo câteva mărimi mai mari,  strânși cu o curea jerpelită. Așa umblă de vreun an, deși nu-i un om sărac.

-De ce ești supărat, Costi? 

-Nu-s supărat, caut chei.

-Ți-ai pierdut cheile? Te ajut să le găsești.

-Nu! Ia mai lasați-mă toți în pace! N-am pierdut nimic, doar caut chei.

 Și-a facut stânga împrejur, dispărând după gardul viu. De la geam, nevastă-sa se uită inexpresiv. Pe cât e el de sfrijit, pe atât de huidumă e dânsa. Pare să fi fost frumoasă la viața ei, acum are peste suta de kilograme și o mulțime de probleme cu sănătatea, nu prea se poate deplasa. Stă aproape mereu cu coatele pe pervaz și-i studiază cu nedisimulat interes pe toți cei care intră și ies din clădire.

     –E nebun, îmi zice. L-au bătut unii de la care a luat bani cu camătă. Visa să cumpere un teren pentru casă. L-au bătut atât de rău încăt de atunci a rămas așa, pe altă lume. Toată ziua caută chei și curăță șina tramvaiului. Ca să nu deraieze, cică. Are sute de chei, cele mai multe ruginite. O valiză plină, nu știu cum și unde le găsește. Nici doctorii nu știu ce să-i facă. L-au distrus nenorociții ăia. Ce om era și ce-a ajuns…

  Habar nu am ce să-i răspund. Singura imagine care îmi vine in minte, e a cheilor din servantă. O să le iau și o să arunc câte una pe alee. Poate au și colegii mei chei care nu le  mai trebuiesc. Să nu uit să-i întreb, mâine.

---

Lady Gaga

---

Am hotărât că trebuie să iau măsuri, nu se poate să mă trezesc în halul ăsta în fiecare weekend. Aşa că am setat alarma la 7ºº şi m-am culcat mustăcind gen “ue camioane nenorocite, mf, sp, fmm”etc.

Când a sunat alarma, am întins mâna şi am oprit-o instantaneu fără să ridic măcar un milimetru pleoapa, precizie pentru care aveam să mă felicit mai târziu, după ce se termina visul ăla extrem de interesant. Partea incitantă acum era că visam dar ştiam că visez. Absolut fantastic.

Din motive care-mi scapă, visul a deraiat şi-am ajuns în clasa a opta, în bancă, la ora de geografie. Oricât m-am împotrivit, n-am reuşit să scap din cursa asta.

În stânga mea, colega de bancă scria în caiet, faţa ei avea nişte spasme cumplite şi din când în când îmi ardea câte un cot în coaste. Mi-am dat seama că încerca să-şi stapânească râsul şi asta m-a făcut şi pe mine să izbucnesc într-un râs dement. Moment în care profa de geografie s-a oprit din scris pe tablă şi s-a întors cu mâinile în şold spre noi. Se uita direct la mine, pe deasupra ochelarilor şi fuck my life, arăta exact ca o gâscă. Avea un cap grăsuţ de gâscă, mai exact. Şi ochelari cu lănţişor. Asta m-a făcut să-mi pierd total cumpătul, cu cât mă străduiam mai mult să mă controlez, cu atât râdeam mai tare. Râdeam cu lacrimi, mă durea de atâta râs şi mă chinuiam îngrozitor să mă stăpânesc. Simţeam că mor prosteşte, de râs. 

Nu ştiu cât a durat asta şi care a fost formula magică salvatoare, dar m-am trezit râzând într-o huruială apocaliptică şi din urmă m-au ajuns cuvintele profesoarei de geografie, ca o incantaţie: “calota glaciară are o grosime de trei kilometri”.

Şi chiar cred că are.

---